Etichete

, , , , , ,

Jucatorul rational este cel care se infomează asupra regulilor, le înțelege și le aplică. Jucatorul irațional este cel care  fie nu e interesat de cunoașterea și înțelegerea regulilor, fie nu joacă după acestea. Dacă luăm în calcul ipoteza că întreaga societate la un anumit moment este un teren de joacă, pare destul de evident că există destui jucători iraționali prin raportare la reguli, care reguli pot fi: legile statului, ale bunului simț comun, ale eticii unei anumite profesii, ale unei organizații, ale unei religii, ale unui sistem de credințe și valori etc. Teoria jocurilor se pare că analizează acest fenomen și modul de comportament al diferitelor categorii de jucători.

O formă particulară de iraționalitate în joc este indiferența, pe care o definesc în acest context ca și toleranță 100%. Diferențiez net atitudinea de detașare pe care anumite arte spirituale o recomandă și care presupune un grad înalt de vigilență, față de atitudinea de indiferență, în care vigilența este atrofiată. Un exemplu de indiferență și de cum se poate ajunge la a trăi în această stare în mod cotidian și, într-o oarecare măsură, chiar la a o practica drept metodă bazală de supraviețuire, îl regăsesc în filmul lui Mungiu După dealuri. Sigur, e greu de digerat în film tot ceea ce ține de subiectul prezentat, dar cheia în care am ales să îl citesc este cea a prezentării unui fapt semnificativ ca fapt divers: există persoane care nu fac neapărat rău societății, dar au opțiuni diferite și sunt lipsite de resurse materiale și/sau de o rețea de relații bine articulată, iar aceste persoane ajung să moară în timp ce noi trăim cu iluzia ca nu le-am dorit decât binele și ne vedem de curiozitățile, conversațiile la mobil și mecanismele noastre de acoperire in caz ca ne va acuza cineva de ceva. De aici învățăm că jucătorul irațional poate fi oricine, inclusiv un personaj colectiv.

Opusul indiferenței ca toleranță 100% este toleranța 0% sau implicarea proactivă totală. Un exemplu ni-l aduce lucrarea Tipping Point: Cum lucrurile mici pot produce marea diferență de Malcolm Gladwell. Tipping Point este momentul în care se atinge masa critică și, ca urmare se produce schimbarea. Cartea prezintă și situația de infracțiune ridicată din New York, situație rezolvată de către șeful poliției în colaborare cu primarul, prin aplicarea unei legi care presupunea amendarea celor care circulă cu metroul fără bilet. Costul biletului fiind mai mic decât costul procedurii de amendă şi a formularelor pe care poliţiştii le aveau de completat, cazurile în care legea se aplica erau foarte rare. Premisa de la care a pornit experimentul este că infracţiunile mici tolerate vor atrage după sine posibilitatea de a comite şi infracţiuni mai mari, prin urmare acţiunea logică era, contrar obişnuinţei, de concentrare asupra infracţiunilor mici. Poliţiştii verificau staţiile de de metrou şi reţineau pe peron orice persoană nu avea bilet, iar când numărul persoanelor ajungea la 10 grupul era transportat la poliție. De asemenea, au înfiinţat o secţie de poliţie mobilă, care se deplasa între diferitele staţii de metrou. Rezultatul a fost o scădere considerabilă a nivelului de infracțiune în oraș.

Fascinant mi se pare la principiul toleranței 0 față de micile nereguli că funcționează. Încerc să mi-l imaginez aplicat în școlile noastre cu gândul la întrebarea: când atingem tipping point – acel punct în care masa critică s-a format deja și am învins indiferența jucătorului irațional? Și mai ales, când atingem nivelul de maturitate al jucătorilor din educație/pentru educație ca să ne implicăm total, proactiv în modul în care sunt copiii educați ca să trăiască armonios cu sine și ceilalți?