Etichete

,

Un copil de 10 ani al unui bogătaş ajunge să cumpere un ziarist, ce urma să fie angajat de tatăl său, de la un magazin de jucării deţinut de acelaşi tată. Bogătaşul este la a doua căsnicie, cu o femeie mult mai tânără, de asemenea cumpărată, şi are puterea, dată de bani şi de îndrăzneala agresivă, de a cumpăra proprietăţi şi convingerile morale ale majorităţii angajaţilor săi. Fancois, ziaristul, se găseşte într-o situaţie neobişnuită: deşi i se pare absurd, acceptă rolul de jucărie şi îl valorifică pentru a-l influenţa pe copil să devină altfel decât tatăl său.

Este un film franţuzesc (titlul original Le Jouet), cu Pierre Richard în rolul principal, care satirizează comportamentele umane generate de contactul cu puterea pe care o dau/iau banii. Regizorul utilizează genul comediei pentru a face mai uşor digerabile nişte adevăruri care altfel ar putea fi altfel rapid respinse datorită potenţialului de a leza sau întrista.

O primă temă de reflecţie pe care o aduce filmul este întrebarea lansată de către bogătaş unuia dintre angajaţii săi, care făcea orice pentru a-l mulţumi: „Cine dintre noi este monstrul? Eu care îţi cer să îţi dai jos pantalonii sau dumneata care accepţi să îţi arăţi dosul?” Din somnul cui se naşte monstruozitatea? Al conştiinţei celui care are puterea, dată de bani sau poziţie de conducere, de a cere absurdităţi care lezează demnitatea umană a celorlalţi sau din al conştiinţei celui care acceptă să i se lezeze demnitatea pentru că este convins că nu are de ales? Dacă, prin absurd, aş putea alege cine dintre aceste 2 personaje să aibă copii, aş prefera ca nici unul, pentru că nu sunt capabili să le ofere un model uman valoros nici în prezenţa şi nici în absenţa banilor. În final, chiar copilul din film îl preferă pe Francois, singurul personaj care pare să aibă o conştiinţă mai puţin somnolentă, ceea că mă face să cred că este vorba despre prezenţa sau absenţa unei altfel de bogăţii, cea interioară.

A doua temă de reflecţie este cea a jocului. Dacă vedem viaţa ca pe un joc, avem voie să facem orice, pentru că, de fapt, orice este o jucărie? Care este miza jocului: a scăpa de plictiseală sau a te apăra? Dacă în perioada copilăriei sutem îndreptăţiţi să ne jucăm orice, pentru că încă nu distingem consecinţele, mai suntem îndreptăţiţi la maturitate să jucăm jocuri vătămătoare pentru alţii? Dacă devenim jucăria cuiva şi ne asumăm acest rol în mod conştient, ce suntem îndreptăţiţi să facem pentru a ne păstra demnitatea şi integritatea fiinţei?

Una peste alta, avem un film provocator, care reuşeşte să ridice nişte probleme de dezvoltare a caracterului uman într-un mod care să nu fie moralizator, dar şi fără echivoc. Merită văzut şi într-o seară de vineri, după o săptămână încărcată, dar şi la orice ora de franceză de la şcoală. Este o comedie care nu te face să te simţi neapărat foarte bine, dar nici nu îţi dă o stare de nelinişte şi apăsare. Lasă o impresie şi după cele 95 de minute de vizionare. Cependant, qui est le monstre? 🙂

Anunțuri