Etichete

, , ,

Oare de care dintre ele avem nevoie în societatea românească?

În perioada în care lucram în universitate, şi încă nişte ani după, aş fi răspuns repede: competiţie. După experienţa de tranşee a proiectelor POSDRU am fost tentată să răspund: cooperare. Deşi dintr-un punct de vedere al înaltei conştiinţe morale răspunsul ar tinde către cooperare, dozele de reflecţie ale ultimei săptămâni îmi spun că nu este un răspuns atât de uşor de dat.

Rezistenţele faţă de competiţie îmi vin din 2 motive:

1 – orice competiţie presupune ierarhie şi nu găsesc nici un criteriu general-valabil care să dea oricărui om şanse egale de a se plasa pe locul I;

2 – competiţia poate fi foarte uşor falsificată – din dorinţa de a câştiga, destul de multe persoane preferă să încalce însăşi regulile pe care le-au propus şi agreat cu competitorii.

Rezistenţele faţă de cooperare îmi vin din întrebări neliniştitoare la care nu este uşor de găsit un răspuns onest:

1 – cel care munceşte mai mult şi mai bine are dreptul să câştige mai mult? în baza a ce – a talentului moştenit genetic pentru care nu a făcut nimic sau a efortului zilnic pe care îl face conştient?

2 – dacă într-o familie doar mama ştie să facă pâine, e corect să gătească doar ea şi să mănânce toată familia? are mama vreun drept mai special asupra pâinii sau ar trebui să mânânce toţi în mod egal?

Dacă gândim că atât competiţia, cât şi cooperarea sunt 2 extreme, ele marchează distanţa dintre egoistul eu şi utopicul toţi. Între ele nu rămâne decât compromisul, situaţia în care fiecare pierde ceva şi câştigă ceva. Deşi am investit ore bune de reflecţie şi discuţii asupra acestui subiect, constat că soluţia parţială la care am ajuns, aceea a utilizării cooperării pentru a creşte calitatea competiţiei, au găsit-o şi alţii, chiar dacă au folosit alte cuvinte. Dar cum cunoaşterea dispare odată cu generaţiile, e bine să o recapitulăm din când în când. (http://cecs.wright.edu/~swang/cs409/Hardin.pdf)

Să presupunem că dorim să creştem calitatea formării profesionale continue pentru x ocupaţie. Pe piaţă există un curs bun oferit de firma A, care are 120 de ore. O firmă concurentă B decide să ofere acelaşi curs la un preţ mai mic, în doar 60 de ore, din care face în realitate doar 30. E un exemplu ipotetic care descrie situaţii reale şi arată cum funcţionează competiţia. Dacă ne gândim să lăsăm piaţa liberă să se regleze singură, firma A are şanse mai mari decât firma B să ajungă la faliment şi să dispară, întrucât oamenii sunt înclinaţi în mod natural să aplice legea efortului minim. Dacă facem apel la conştiinţa firmelor sau a clienţilor să aleagă comportamentul firmei A, cei care îşi vor asculta conştiinţa s-ar putea să aibă costuri foarte mari şi să dispară: cursanţii pentru că alegând cursul mai scump nu îşi permit să meargă la mai multe cursuri şi la o reducere de posturi vor avea mai puţine certificate de arătat, iar firma A pentru că având număr tot mai mic de cursanţi va înceta să existe pe piaţă. Prin urmare, singura soluţie este compromisul reciproc acceptat: cele 2 firme (şi altele) se vor întâlni şi vor agrea un standard care să spună că în profesia x un curs are 90 de ore, după care vor trebui să găsească mecanismele de aplicare a acordului, transformându-l în lege sau în acord semnat, precum şi mecanismele de feedback care să corecteze neaplicarea noii măsuri.

Competiţia este legea junglei, cooperarea este legea conştiinţei, iar compromisul este legea necesităţii. Întrebarea esenţială, însă, este: cu ce consecinţe?

Anunțuri