Etichete

, , ,

1 ianuarie este o dată care ne face nostalgici şi înclinaţi înspre făcut planuri şi promisiuni pentru anul care vine. Cu toate acestea, unii psihologi susţin că nu e o zi bună de luat angajamente, acestea fiind influenţate de starea emoţională a momentului şi nu de capacităţile noastre reale, ceea ce ne va face să nu le realizăm… Totuşi, e o zi de pauză şi, cum am o mare atracţie pentru a face planuri, am plecat în căutarea a altceva – o sursă de inspiraţie din natură.

Băişoara începutului de 2014 este, probabil ca orice staţiune din apropierea unui oraş, zona în care cei plecaţi din aglomerarea urbană ajung într-o aglomerare staţionară. În interiorul cabanelor, lângă sunetele lemnelor din sobă, este raiul lumilor posibile, al evadărilor, escapadelor, aventurilor, retragerilor, viselor. Ce-ai putea găsi afară ca să merite efortul?

Peisajul nu te izbeşte prin frumuseţe – nu pentru că nu ar avea potenţial, ci pentru că e greu să nu observi culorile lipsite de armonie ale unor clădiri şi ambalajele aruncate prin pădure… Am aşteptat cu răbdare să treacă partea de clădiri şi să ajung la drumul de printre brazi. Mergeam privind cu atenţie în jur, cu dorinţa de a observa ceva care să-mi vorbească, să mă inspire. Cu greu am găsit câteva subiecte pentru fotografiile pe care îmi propusesem să le fac:

  • lupta brazilor de a creşte cât mai înalţi şi a conurilor de a creşte cât mai sus în ei, aşa, ca un fel de goană înspre a ajunge la punctul cel mai înalt;
  • câteva crengi încă vii într-un brad lovit, ca mulţi alţii, de o boală incurabilă, un fel de duioşie a luptei pentru viaţă în orice împrejurare.

Ceva inspiraţie da, însă nu suficientă – şi în timp ce o cântăream mental am auzit deodată voci vesele. Eram aproape de pârtie, dar drumul era foarte îngheţat. Mi-am zis că nu se face să mă opresc, dar nici să repet experienţa ultimei entorse, aşa că am găsit o cale de-a mai merge câţiva paşi, atât cât măcar să văd ce se întâmplă. Un grup de copii schiau. După ce i-am urmărit cu privirea şi starea admirativă generată de veselia glasurilor şi a frumuseţii cristianelor, am început să simt ceva oarecum deranjant. De câte ori mă gasesc într-un astfel de punct gândul mă duce invariabil la Moise, care a ajuns doar până în punctul din care putea vedea ţara promisă, fără a putea şi să o viziteze sau să trăiască în ea. E o promisiune a posibilului, un semn al forţei de a materializa un vis şi o dramă a neputinţei de a te bucura pe viu de roadele constucţiei pe care ai realizat-o. Cine sau ce e vocea aceea supremă care apare după o vreme în viaţa noastră şi ne împiedică să mai facem un pas, măcar pentru a fi mai aproape?

Cu un uşor regret al unui ceva de altădată, cu o uşoară revoltă împotriva mea, am pornit spre cabană. La intrarea în zona aglomerării de maşini, clădiri şi oameni, am întâlnit şi inspiraţia: Maria, o fetiţă de vreo 6-7 ani, şi Mihăiţă, un băieţel de vreo 3 ani, învăţau să schieze. Brusc, am înţeles că acel ceva de altădată pe care îl regretam era curajul de a experimenta, în absenţa siguranţei pe care ţi-o dă prudenţa. Nu eram singură – îmi place când sunt acompaniată de persoane cu care pot împărtăşi nelinişti de sub stratul de suprafaţă. Când suntem mici nu ne este teamă de o căzătură, ne ridicăm, plângem sau râdem şi schiem mai departe. Cu cât devenim mai maturi, cu atât nevoia de siguranţă şi prudenţa sunt mai puternice.

Crezi că pierdem din experienţă pentru că suntem mai prudenţi?

Nu. Chiar dacă pierdem, în absenţa prudenţei am putea pierde şi mai mult.

Ce poate fi mai valoros decât viaţa? Nimic. Însă o viaţă fără explorare şi experimentare nu prea are farmec… Uite un gând bun de 1 ianuarie – cum să găsim punctul de echilibru între curajul experienţei copilăriei şi înţelepciunea prudenţei mature? Sau între farmecul şi siguranţa vieţii?

Anunțuri