Etichete

, ,

Rezultatele testului PISA, ediția 2012, făcute publice de curând ne arată că aproximativ 40% dintre elevii din România în vârstă de 15 ani au competențe slabe și foarte slabe la citit-scris, matematică și științe și doar aproximativ 3% au rezultate bune și foarte bune. Spre comparație, procentele țărilor clasate pe primele locuri sunt distribuite exact invers: de exemplu Shanghai-China are aproximativ 55% performeri de top și 4% performeri slabi și foarte slabi. De departe cel mai îngrijorător aspect este lipsa de motivație pentru învățare, elevii noștri plasându-se la mare distanță de oricare dintre celelalte 64 de țări participante la studiul PISA și fiind cel mai puțin motivați.

De ce? Sunt cel puțin câteva motive.

1. Ne place să credem în teoria conspirației și în destinul implacabil în loc să ne asumăm că viața noastră o trăim noi și noi suntem responsabili de ea. Prin urmare, dacă avem rezultate slabe la testări internaționale suntem tentaţi să credem că anumite organizații secrete doresc să promoveze o imagine proastă a României în afara țării, că destinul poporului nostru este de neam damnat și că nu putem face nimic să prevenim toate acestea, prin urmare ne resemnăm și complacem cu o situație rea. Copiii văd, simt, aud toate acestea de mici.

2. Majoritatea adulților de azi nu valorizează educația: personalitățile și vedetele care apar în mass-media vorbesc prea puțin de importanța educației și a formării pentru devenirea lor umană și profesională; adulții pretind certificate și diplome de absolvire a cursurilor fără să participe la cursuri sau cu o participare extrem de limitată, există furnizori de educație și formare care emit diplome false sau diplome care nu au acoperire la nivel de competențe deținute de cursanți. Chiar și profesorii, directorii, inspectorii școlari se complac în a dobândi diplome fără acoperire în loc să facă efortul de a fi participanți activi și implicați la cursuri. La fel și părinții elevilor. Copiii văd, simt, aud toate acestea de mici.

3. Investiția în educație în România, la nivel de procent PIB, este încă foarte mică în comparație cu alte țări cu performanțe mai bune. Deși de ani de zile educația este declarată prioritate națională în România – într-o perioadă fiind chiar considerată prioritate zero, se dovedește că aceste declarații rămân în eter și banii nu ajung la sectorul educație. Acel zero înseamnă chiar nimic. Cetățenii adulți văd, aud, simt și transmit mai departe copiilor mesajul subliminal că educația nu are valoare.

4. Ne place să credem că suntem inteligenți și că noi am inventat majoritatea lucrurilor importante prin lume, pe baza faptului că există un număr mic de români care dovedesc o performanță înaltă. Ne concentrăm doar pe cei puțini și nu îi vedem pe cei mulți, ne mândrim cu câțiva olimpici internaționali și nu vedem cei 90% din populație care nu sunt olimpici. Ne păcălim că ajunge să fim inteligenți și șmecheri, nu este nevoie și să depunem efort conștient, zilnic. Popoarele asiatice au disciplină de fier şi în învăţare şi în muncă, elevii lor petrec ore lungi de studiu, iar întreaga societate valorizează munca, efortul, educaţia. Pentru noi, insuficientul efort pentru pregătire profesională, insuficienta dorinţă de a fi mai bun în profesie sunt înlocuite de dorinţa de a fi şef şi de a câştiga bani uşor. Inteligenţa este uneori utilizată în sens negativ – cum să îi fraierim şi intimidăm pe alţii.

5. O bună parte din profesorii universitari, cea mai de elită clasă a educatorilor români, susţin nişte cursuri îngrozitor de plictisitoare şi bazate doar pe metoda prelegerii. În plus, nu sunt interesaţi să participe la cursuri şi să înveţe cum să predea pentru că a preda este o activitate neimportantă în evaluarea universitară. Unii chiar nu sunt interesaţi să înveţe nimic la nici un curs de perfecţionare doar din aroganţă intelectuală. Uneori chiar nu se duc la curs şi trimit asistenţii în loc. Învăţământul superior în general nu este suficient de conectat cu latura practică. Printre profesorii universitari care îi formează pe viitorii profesori sunt persoane care nu au predat în vreo şcoală sau grădiniţă vreodată. Modelul de deontologie profesională al profesorilor este destul de afectat din formarea iniţială deja, lucru pe care elevii lor îl văd, simt, aud, preiau.

6. Dublul standard care a îmbolnăvit societatea noastră este valabil şi în educaţie. Ceea ce se declară a fi important la nivel de documente sau vorbe, nu se vede la nivel de acţiune. Un exemplu: profesorii produc dosare imense pentru orice selecţie de premii/salarii de merit/posturi, pline de diplome şi certificate cu mai multă sau mai puţină acoperire pentru că sunt evaluaţi după numărul de pagini din dosar şi nu după ce ştiu elevii lor să facă. Alt exemplu: profesori care nu ştiu cum să plece mai devreme de la un curs de formare îi pun absenţi pe elevi şi sunt exigenţi cu ei la note sau chiar dau notă pe prezenţă.

7. Sistemul românesc de învăţământ este inechitabil, la fel cum este şi societatea. Şansele sunt egale în teorie, dar nu în practică, unde tot cei cu „pile” sau care pică pe stereotipul „bărbat, alb, de familie bună etc” au şansele mai bune. Idealul echităţii sociale este momentan doar o declaraţie politică, destui români de mult nu mai doresc să fie egali unii cu alţii, ci doresc bani şi influenţă (pile, cunoştinţe, relaţii) care să le permită să obţină ce au nevoie cât mai uşor, dar fără a se gândi la binele celor în detrimentul cărora obţin ceea ce doresc sau la binele comun. Elevii de la ţară beneficiază rar de cei mai buni profesori şi trebuie să facă un efort suplimentar să naveteze la şcoala de oraş dacă îşi doresc ceva mai mult de la viaţă. Mesajul pe care îl percep copiii este că nu ai şanse reale să faci ceva în viaţă dacă nu te-ai născut în familia potrivită şi în mediul potrivit.

8. Frica este un sentiment firesc al multor români. Din teama că vor exista represalii,  şi profesori şi elevi spun ceea ce doreşte să audă cel aflat în poziţie de putere. Ce învaţă copiii de aici este că dacă ne recunoaştem greşelile şi/sau spunem adevărul o păţim, prin urmare punem greşelile sub preş în loc să le discutăm şi să le corectăm. La şcoală orice greşeală se pedepseşte şi se marchează cu creionul roşu. De ce ar fi motivant să înveţi şi să te gândeşti onest la punctele tale slabe şi la cum poţi să corectezi tu însuţi ceea ce ai geşit ? În România minoritatea cea mai persecutată este a oamenilor cinstiţi – de ce ar dori mai vreun elev să urmeze acest model?

9. Profesorii şi părinţii sunt împovăraţi de grijile zilnice şi nu mai pot, chiar şi cei care îşi doresc, să petreacă timp de calitate cu copiii lor. Copiii sunt trimişi la meditaţii, au bonă, se ocupă altcineva de ei. Profesorii trebuie să dea situaţii peste situaţii directorilor, care le dau inspectorilor, care le dau ministerului, care le dă şi acesta cuiva. Nu este de mirare că elevii români au declarat la testul PISA că se simt singuri la şcoală. Se simt pentru că SUNT singuri în absenţa grijii iubitoare pe care familia şi educatorii ar trebui să le-o ofere.

10. Modul în care sunt selectaţi şi valorizaţi profesorii lasă mult de dorit. Oricine poate să ajungă profesor, indiferent de cât de bun student a fost.  Nu există selecţie bazată pe talent sau competenţe nici la intrarea în modulul psihopedagogic, nici la absolvirea acestuia, nici la intrarea în sistemul de învăţământ, nici la promovare. Multe persoane ajung să fie profesori pentru că nu le-a reuşit altă carieră. Dacă în Finlanda se accede greu la profesia didactică şi este una dintre cele mai dezirabile, pe meleagurile noastre este o carieră „second hand”, de practicat până apare ceva mai motivant sau în lipsă de altceva. Profesorii care nu sunt ei înşişi motivaţi de profesia lor nu au cum să transmită elevilor motivaţie pentru învăţare. Societatea nu tratează profesorii cu respect şi ei înşişi nu se tratează cu respect, transmiţând acelaşi mesaj că atât educaţia, cât şi cei care se ocupă de ea nu prea valorează mult.

Lista ar putea continua, dar tot ce îmi doresc este să trezesc dorinţa celor care înţeleg că educaţia este importantă şi valoroasă pentru umanitate ca specie şi pentru România ca ţară să se comporte ca atare: să nu renunţe la idealurile lor de a face bine, să fie patrioţi făcându-şi datoria cât mai bine în orice loc s-ar afla. E greu să dai nota corectă unui elev al cărui părinţe ţi-e coleg de catedră sau prieten sau este fiul cuiva sus-pus, mai ales când se şi fac presiuni asupra ta, dar fă-o ori de câte ori poţi şi vei transmite mesajul copiilor care chiar învaţă dar nu au norocul unor astfel de părinţi că efortul lor este meritoriu şi valorizat. E greu să scoţi din producţie nişte angajaţi ca să meargă la un curs, dar fă-o şi asigură-te că ai ales un curs unde învaţă ceva de-adevăratelea şi nu unul la care furnizorul îţi dă certificatele fără să fie nevoie de prezenţa şi implicarea participanţilor  şi le vei transmite angajaţilor mesajul că valorizezi cu adevărat efortul şi pregătirea. E greu să plăteşti un curs de calitate, în loc să mergi la o mulţime de cursuri gratuite dar slabe, dar fă-o ori câte ori poţi şi vei avea satisfacţia atât că ai învăţat cu adevărat ceva, cât şi că ai susţinut un furnizor de educaţie care îşi face treaba bine. E greu să îţi ţii promisiunile din campania electorală când toţi cei care ţi-au finanţat-o vin să îşi ceară drepturile, dar fă-o ori de câte ori poţi şi vei transmite alegătorilor tăi mesajul că eşti responsabil şi că dublul standard NU este necesar pentru a avea succes. Dacă facem aceste lucruri grele măcar în 50% din situaţii numărul elevilor din România care vor avea rezultate slabe şi foarte slabe la următoarea ediţie PISA va fi mai mic semnificativ, iar în 10-15-20 de ani putem spera la reducerea lui la jumătate, odată cu dublarea numărului de performeri de top.

Anunțuri