Etichete

De fiecare dată când aud despre umilinţă sau smerenie, simt imediat o reacţie interioară – ceva mă atrage iremediabil înspre ea şi, în acelaşi timp, o resping. Mă atrage faptul că un om smerit este un om cu spirit înalt şi generos, o resping pentru că un om smerit pare să accepte orice umilinţă din partea celorlalţi şi să nu se respecte pe sine. Aşa că m-am decis să investesc nişte timp şi efort pentru a afla mai multe.

Smerenia/umilinţa este considerată o virtute morală care presupune a trăi ajutându-i pe ceilalţi şi se opune mândriei/aroganţei. Deşi se referă la acelaşi lucru, termenii smerenie şi umilinţă conţin diferenţe de semnificaţie: ambele includ noţiunea de a servi şi a asculta ca sens cheie, dar umilinţa aduce şi ideea existenţei unui sentiment de inferioritate. La fel este şi în cazul termenilor mândrie şi aroganţă, ambii desemnează ideea de lipsa de preţuire a celuilalt, dar mândria are şi o conotaţie pozitivă dată de cunoaşterea reală a capacităţilor personale ce poate aduce bucuria pentru o realizare.

Câteva elemente cheie diferenţiază smerenia de mândrie:

  • cât preţ punem pe noi, pe nevoile şi dorinţele noastre, pe capacităţile şi realizările noastre;
  • cine este în centrul preocupărilor noastre de a oferi un serviciu sau un ajutor dezinteresat;
  • ascultarea sau rebeliunea faţă de autoritate;
  • nevoia de recunoaştere a meritelor şi realizărilor personale;
  • autenticitatea iubirii simţite şi manifestate.

Cu cât ne preţuim mai mult pe noi şi îi dispreţuim pe ceilalţi, oferim mai mult ajutor interesat (chiar şi pentru beneficiul de imagine), nu recunoaştem autoritatea, ne asigurăm că toată lumea ştie că noi suntem autorii realizărilor noastre şi cădem în iluzia iubirii, cu atât mai aproape de mândrie suntem. Dacă e foarte clar că aroganţa nu este o atitudine dezirabilă nici pentru a funcţiona bine în societate, nici pentru evoluţia spirituală, în cazul umilinţei sunt aspecte asupra cărora merită reflectat NU în privinţa valorii ei certe pentru evoluţia spirituală, ci în privinţa dezirabilităţii ei pentru a funcţiona armonios în societate.

Câteva capcane sunt de evitat în poziţionarea dintre smerenie şi mândrie:

  • dispreţul de sine nu aduce smerenie, ci deprimare, tristeţe, gânduri suicidale, neîmplinire sufletească, lipsa capacităţii de bucurie autentică de viaţă, neîncredere în forţele proprii;
  • serviciul/ajutorul dezinteresat al celorlalţi practicat permanent în detrimentul auto-ajutorării şi al grijii faţă de sine duc la o existenţă plină de lipsuri şi nu la una simplă, modestă, minimalistă;
  • ascultarea orbească a autorităţii nu te absolvă de consecinţele faptelor comise de tine pentru că „ţi s-a cerut”;
  • a pretinde doar, faţă de tine sau de alţii, că te iubeşti sau că îi iubeşti pe ceilalţi fără a trăi şi manifesta sentimentul înseamnă a trăi în iluzie.

Alegerea e simplă: smerenia. Arta, însă, constă în a depăşi stările induse de căderea şi recăderea în capcane. Există o alegere mare, cea a direcţiei (smerenia) şi o mulţime de alegeri mici repetate, ale sensului practicii zilnice (în fiecare moment aleg să mă comport fără aroganţă, şi chiar dacă ieri am uitat, azi pot să o iau de la început cu alegerea smereniei).

Anunțuri