Etichete
Una dintre modalităţile de a defini masa critică este de a o considera o cantitate suficient de mare din ceva, astfel încât să permită auto-susţinerea acelui ceva. Dacă ne gândim la sistemul de educaţie din România, avem nevoie de o cantitate suficient de mare de entităţi (persoane sau organizaţii) care să realizeze educaţie de calitate astfel încât aceasta să existe permanent şi să se perpetueze de la sine.
Ce se înţelege prin educaţie de calitate este o problemă care necesită dezbateri, discuţii, analize, reflecţii, evaluări, consensuri etc. însă cel mai simplu şi direct răspuns este că educaţia de calitate este cea produsă de un sistem care dă oricărei persoane din societate, indiferent de condiţiile socio-economice în care s-a născut şi trăieşte, posibilitatea de a-şi realiza pe deplin potenţialul. Odată ce definim educaţia de calitate astfel, realizăm mai bine de ce avem nevoie de o masă critică pentru a o obţine.
Mulţi ani s-a considerat ca sistemul de învăţământ românesc este foarte bun şi că la noi se face şcoală serioasă, pe baza faptului că elevii români ai căror familii se stabileau în ţări vestice aflau acolo că materia pe care o studiaseră ei acasă se învăţa abia peste câţiva ani în ţara de adopţie sau pe baza faptului că românii plecaţi în străinătate se integrează acolo foarte bine pentru că ştiu foarte multe. Am putea înţelege de aici că în ţările vestice nu se face şcoală serioasă aşa cum se face la noi sau cum „se făcea înainte”. Dacă aruncăm o privire la prosperitatea economică a celor unde „nu se face şcoală aşa serioasă” observăm că în Vestul Europei şi în America de Nord nivelul de trai al celor mulţi este superior nivelului de trai al celor mulţi de la noi. Ba mai mult, dacă aruncăm o privire la ţări precum ambele Coreea, Japonia, Hong Kong, Taiwan, India, Tailanda găsim acolo o înaltă preţuire a cunoaşterii care dă trendul modelului social dezirabil şi, chiar dacă ştiinţa nu aduce întotdeauna bunăstare la nivelul majorităţii societăţii, aduce în schimb onoare celor care o deţin. Am lăsat comparaţia cu China la final, pornind de la premisa că aici avem în comun istoricul de regim comunist – cu toate acestea noi ne găsim într-o situaţie economică precară, iar China este unul din marii jucători economici ai lumii de azi.
Această incompletă excursie macro-economico-socialo-filosofico-pedagogică a avut rostul doar de a evidenţia că, pe de o parte, omenirea nu a găsit încă nici cel mai bun sistem de organizare socială, nici cel mai bun sistem de educaţie, iar pe de altă parte că există mult loc de îmbunătăţit calitatea educaţiei din România şi că discuţia pe acest subiect este nu doar utilă, ci şi obligatorie. Dar la fel de utilă şi obligatorie este acţiunea, pentru că doar vorbele, analizele, reflecţiile, dezbaterile, summit-urile etc nu ne vor face viaţa mai bună. Pentru această acţiune, care în final va aduce o viaţă mai bună pentru majoritatea societăţii, avem nevoie acum de acţiunea unui grup. Schimbarea nu va veni de la toată populaţia ţării, ci de la un grup de acţiune care are viziunea, capacitatea de a face, puterea de a investi în ceva ce aduce ca rezultat un bine colectiv şi nu neapărat unul individual şi imediat, precum şi înţelepciunea de a înţelege şi accepta inerţia marii mase a populaţiei.
Rămân multe puncte abia atinse referitor la masa critică pentru o educaţie de calitate şi o parte dintre acestea vor fi subiectul unor articole viitoare. Întrebarea cheie a acestui prim articol al seriei este: cum îi găsim pe cei care au profilul descris în paragraful de mai sus şi ar putea constitui acest grup de acţiune?
Iată părerea mea (prezentată și pe blogul meu de altfel http://reteauadeidei.blogspot.ro/2013/11/paradoxurile-schimbarii.html): un individ/grup restrâns poate și nu poate schimba sistemul, după cum contextul este sau nu este favorabil schimbării. Într-un sistem, rezultatul depinde de acțiunea tuturor jucătorilor. Unii jucători pot fi mai importanți decât alții, de acord.
Dar, întotdeauna se poate face ceva – nu neapărat cu un succes spectaculos pe termen scurt tocmai pentru că succesul depinde și de context.
Despre calitatea sistemului nostru de educație nu discut aici pentru că testele Pisa lămuresc destul de bine situația cred.
Despre soluții, mai concret, sunt de acord că e nevoie de o coalizare în jurul unor valori și/sau scopuri comune. Un grup este mai puternic decât indivizii izolați, disparați. Cum ar fi oare să gândim un proiect (finanțabil) care să aibă ca scop tocmai formarea unui astfel de grup? Cine ar finanța așa ceva și de ce? Cine ar fi interesat de un asemenea proiect? Cum ar putea să aibă proiectul acesta un impact social real? Am putea începe să cugetăm la astfel de întrebări de exemplu…
O completare: există și altă variantă – să imaginăm acest proiect ca pe o formă de voluntariat. A face educație de calitate în pofida sistemului și la salarizarea existentă este până la urmă o formă de voluntariat…
Teoretic vorbind, demonstraţia (soluţia) este impecabilă. Dar în România, de multă vreme, nu mai sunt condiţii pentru atingerea masei critice. Degradarea învăţământului românesc este un proces îndelungat, provocat cu teză şi accentuat după 1989 prin înfiinţarea universităţilor particulare (vârf de lance – Universitatea „Spiru Haret”). Practic, astăzi nu mai sunt suficienţi dascăli de calitate care să instruiască suficienţi viitori dascăli de calitate, dar nici elevi dornici de a se instrui la un nivel corespunzător (nu doar pentru profesia de dascăl). Este un cerc vicios din care nu cred că se mai poate ieşi într-un timp istoric rezonabil. Mai ales că, în condiţiile actualului regim politic, complet iresponsabil, nimeni nu se mai gândeşte serios la acest subiect.
Raspuns: Prin investitii masive. De toate felurile: vointa (din pacate nu prea vrem) si putinta (adica bani). Altfel nu se poate!