Etichete

,

Copilul interior este o parte a noastră pe care nu o conştientizăm, ţine de zona inconştientului nostru. Este real şi este la baza multora dintre comportamentele noastre cu efecte mai puţin benefice în primul rând asupra noastră, dar şi asupra celor cu care venim în contact. Merită să îi aruncăm o privire şi să vedem ce păstrează din rănile şi bucuriile copilăriei noastre.

Începând cu anii 60 anumite orientări în psihologie au început să contureze ceea ce am putea numi teoria asupra copilului interior, începând cu C.G. Jung şi Alice Miller. Azi, referirile la acesta sunt tot mai frecvente, mai ales în cadrul curentelor de dezvoltare personală şi auto-ajutor/ auto-eficientizare.

Ca adulţi, uităm adesea de copilul nostru interior şi îl neglijăm, pentru că avem impresia că trebuie să fim permanent în control. Ceea ce ar fi de dorit să facem este să devenim conştienţi că armonia noastră depinde de modul în care ştim să fim buni „părinţi” ai copilului nostru interior: să oferim grijă, iubire, acceptare, spaţiu de manifestare. Cel mai adesea ne trezim că lăsăm un băieţel sau o fetiţă de 5, 7, 12 ani să ne conducă viaţa şi ne simţim nesiguri, pierduţi, inferiori, dar cum altfel s-ar putea simţi un copil obligat „să crească” rapid şi să facă faţă cerinţelor şi provocărilor vieţii de adult?

Ce putem face? În primul rând, să devenim conştienţi de existenţa acestui copil din interiorul nostru. Apoi să comunicăm cu el şi să îi luăm în serios dorinţele şi nevoile. Adesea nevoile la care nu am primit răspuns în copilărie (iubire, grijă, acceptare) sunt cele pe care le avem şi acum, ca adulţi, şi care ne guvernează alegerea relaţiilor şi deciziile. Avem tendinţa să căutăm persoane care să fie „părinţii” noştri. Proiectăm asupra celor apropiaţi nevoi cărora cu greu ei le pot face faţă. Relaţiile noastre sunt împovărate de această presiune pe care o transmitem celorlalţi: cum că ei sunt cei care trebuie să ne facă fericiţi, să ne liniştească, să ne iubească, să ne aducă siguranţă, să ne acorde atenţie şi adesea relaţiile noastre eşuează. Prin urmare, care sunt nevoile reale ale copilului nostru? Cum putem fi noi înşine, adulţii de azi, buni părinţi ai acestui copil? Ne comportăm cu această parte a inconştientului/subconştientului nostru aşa cum ne-am purta cu un copil real: îi oferim iubire necondiţionată, sprijin, atenţie, grijă, structură, îi stabilim limite şi îi supraveghem evoluţia. Petrecând zilnic câteva minute cu copilul nostru interior vom ajunge la o simbioză cu acesta şi vom regăsi toate calităţile acestuia în noi: bucuria, jocul, curiozitatea, uimirea, inocenţa. Iar zilele noastre vor fi mai împlinite, mai vesele şi mai luminoase.

Vii să te joci cu mine? 🙂

Anunțuri