Etichete

,

Pare o întrebare prea tehnică pentru a-și bate capul cu ea altcineva decât specialiștii – cu toate acestea consider că ar trebui să ne preocupe pe toţi, indiferent dacă suntem în acest moment parte din sistemul de învăţământ, din educaţia continuă sau doar am fost cândva beneficiari. De ce? În primul rând, pentru că în general ne pasă ce caracteristici are ceea ce cumpărăm sau primim (pâine, tunsură, haine, consultaţie la medic etc), şi în al doilea rând, din respect de sine.

Dacă mergem la o consultaţie medicală într-un spital de stat, putem avea surpriza să ne lăsăm timoraţi de aroganţa sau nerăbdarea medicului, de ritmul alert al asistentelor, de pacienţii care intră peste rând convinşi că lor li se cuvine acest privilegiu, de atmosfera dezolantă a clădirii şi să plecăm cu un gust amar şi o mare nemulţumire. Cei care pot, se apucă să caute pe internet informaţiile de care aveau nevoie, cei care nu pot rămân cu cât au aflat, iar pe măsură ce acest fel de experienţe se repetă vigilenţa scade şi ajugem să acceptăm orice primim, cu raţionalizări de genul: la noi nu se poate, oricum ei ştiu mai bine, fără şpagă nu primeşti nici un serviciu bun, alţii au boli mai grave etc. Analogia cu sănătatea, un serviciu al cărui impact îl resimţim mai repede decât în domeniul educaţiei, are rolul de a evidenţia modul în care curajul de a ne apăra drepturile se erodează zi de zi, ducând la acceptarea unei stări de fapt care ar trebui şi ar putea să fie altfel inclusiv de jure.

Sigur că lucrurile ar merge mai bine în general, daca ar merge mai bine în educaţie, însă e foarte dificil să fim convinşi că avem o influenţă asupra educaţiei şi că modul în care reacţionăm noi în situaţii concrete, ce au legătura cu educaţia, contează. Şi lista dificultăţilor continuă. Este dificil şi să facem o diagnoză reală a ce nu merge bine în educaţie, pentru că majoritatea persoanelor care lucrează în sistem sunt atât de copleşite şi obosite de multitudinea de cerinţe pe linie ierarhică (de multe ori contrarii), completate de aşteptările elevilor şi părinţilor sau ale presei încât să mai dorească să spună adevărul. E mai uşor să declari ceea ce bănuieşti că se doreşte să fie auzit şi în felul acesta nu superi pe nimeni, nu te expui, ba mai mult, poate chiar protejezi opinia publică (de multe ori uşor manipulabilă şi adesea cu o cultură şi o viziune despre viaţă inconsistente) de un adevăr crud, pe care ori nu l-ar înţelege, ori nu l-ar tolera. Este dificil să găsim, fără părtinire, soluţii concrete, simple, eficiente, dar şi să găsim sprijin politic sau decizional atunci când astfel de soluţii răzbesc. E dificil să le implementăm atât într-un context legislativ instabil care modifică metodologiile şi uneori chiar legea educaţiei aproape la fiecare schimbare de putere în guvern, măturând şi lucrurile bune pe lângă cele nefuncţionale, cât şi într-un context în care investiţiile în educaţie şi în cercetarea cu impact în educaţie sunt atât de precare. Şi mai ales este dificil să ne păstrăm curajul intelectual, păsarea autentică, rezilienţa şi asertivitatea.

Cum ajungem să ne pese autentic de calitatea educaţiei? Şi ce este de fapt o educaţie de calitate? În ce măsură depinde de fiecare dintre noi? Ce putem face concret, începând chiar de azi? Sunt întrebări cu adevărat importante, pe care merită să le explorăm. În partea a doua a acestei serii de articole voi detalia mai mult posibilele înţelesuri ale sintagmei calitate în educaţie, cu optimismul pedagogic asumat că voi găsi şi răspunsuri şi alte persoane cu aceleaşi preocupări.

Anunțuri