Etichete

, ,

Sunt unii care spun că dacă vrei ca o persoană să înveţe să înoate tot ce ai de făcut este să o arunci în apă. Probabil că sunt şi alţii care vor spune: da, e o metodă bună, şi eu aşa am învăţat. Dar în ce context şi raportat la ce am putea decide dacă este sau nu o metodă bună?

Eficienţa înseamnă a obţine maxim de rezultat cu minim de efort, eficacitatea înseamnă a obţine exact rezultatul planificat. Pedagogia aruncatului în apă să înveţi să înoţi are un nivel ridicat de eficacitate şi scăzut de eficienţă. Cel aruncat în apă va dori să iasă de acolo, prin urmare îşi va mobiliza resursele spre a evita pericolul şi, dacă priveşti din exterior, ai putea spune: da, a învăţat. Rezultatul a fost atins. Dar care au fost costurile? Pentru cel care a mediat experienţa nu prea mari – metoda e rapidă, nu necesită nici planificare, nici răbdare şi nici grijă pentru a sprijini procesul de învăţare şi propriile descoperiri ale învăţăcelului. Pentru cel care a primit experienţa, efortul şi consumul de resurse este imens şi este generat de starea de teamă. Acesta este un tip de învăţare care ameninţă fiinţa.

Învăţarea şi viaţa sunt acelaşi lucru. Fiecare zi ne pune în situaţia de a învăţa ceva: de la familie, de la prieteni, de la vecini, de la colegi, dintr-o carte, de la tv, din afişul pe care l-am zărit cu colţul ochiului în graba mea spre casă sau serviciu, din propriile mele reflecţii şi căutări conştiente. Impactul asupra noastră al acestor lucruri este diferit ca profunzime: unele reprezintă o învăţare de suprafaţă, care îmi modifică doar cantitatea de informaţie sau starea de moment, altele reprezintă o învăţare de profunzime, care îmi modifică un comportament sau convingerea pe baza căreia practic un comportament.

Indiferent cine am fi noi, ca mediatori ai experienţelor de învăţare, fie ele profunde sau de suprafaţă, ale altora atunci când ne încearcă gândul pedagogiei aruncatului în apă să înveţi să înoţi merită să măsurăm de 2 ori înainte de a tăia o dată, iar când suntem profesori, fomatori, părinţi merită să măsurăm chiar de mai multe ori… Cea mai mare absenţă în acest tip de pedagogie este compasiunea, iar cel mai mare risc este să se transmită această absenţă din om în om şi din generaţie în generaţie. Compasiunea este o formă de iubire general umană, care are la bază conştientizarea faptului că orice fiinţă suferă. Este rolul meu, ca profesor, formator sau părinte, să provoc intenţionat disconfort emoţional şi suferinţă celui căruia îi dedic experienţa de învăţare pe care o construiesc? Este rolul meu să mă războiesc cu învăţăcelul care încearcă să îşi apere sinele mai ales când el vine la şcoală sau la curs pentru că societatea consideră că trebuie să mergem la şcoală? Ne asumăm rolul de pedagogi războinici doar pentru că cei care vin să înveţe sunt acolo, la dispoziţia noastră, şi avem oportunitatea să transmitem ceva din lucrurile pe care le considerăm noi bune?

Printre categoriile de profesori există una anume care practică pedagogia aruncatului în apă să înveţi să înoţi: maestrul spiritual. M-am întrebat de multe ori ce de poveştile despre maeştri zen îi prezintă pe aceştia ca practicând pedagogii aspre pentru discipolii lor şi un răspuns pe care mi-l pot oferi acum este că în jurul unui astfel de maestru ajuns el însuşi la un stadiu înalt de dezvoltare ca fiinţă umană sunt sute, poate mii de discipoli în căutarea adevărului şi a iluminării, iar maestrul îşi asumă responsabilitatea de a-i tria, de a-i testa şi de a-i zgudui ca să se trezească. Acei discipoli aleg să îl urmeze pe maestru şi îşi verifică dedicaţia şi capacitatea de a-l urma şi mai ales de a-şi urma chemarea proprie.

Un profesor, formator sau părinte obişnuit este rareori un astfel de maestru spiritual. Noi avem anumite capacităţi şi calităţi sau anumite convingeri aduse la un nivel înalt de fineţe încât să avem încredere să le transmitem mai departe. Cel mai adesea, însă, transmitem convingeri ale noastre şi experienţe cu scopul de a forma nişte deprinderi şi de a da nişte instrumente. Dacă vrem să fie durabile şi cu compasiune vom practica pedagogia sprijinului gradual: punem o schelă şi o dărâmăm imediat ce construcţia stă în picioare de una singură, apoi ridicăm ştacheta treptat şi punem următoarea schelă pe care o dărâmăm imediat ce construcţia e stabilă. Dacă vrem să se transmită din om în om şi din generaţie în generaţie grija faţă de celălalt, păsarea de ce în jur, curajul de a căuta singur şi determinarea de a găsi, atunci vom sta cu răbdare lângă cel căruia îi mediem experienţele de învăţare, proiectând cum să îi sprijinim descoperirile şi întrebările personale. În pedagogia sprijinului treptat suntem practicanţi ai umilinţei intelectuale – conştientizăm că şi cunoaşterea noastră are limite şi transmitem cunoaştere cu scepticism politicos faţă de orice sursă, inclusiv faţă de noi înşine.

Anunțuri