Am văzut filmul de două ori deja.

La prima lectură am remarcat 2 aspecte pozitive: curajul de a prezenta corupţia care a pătruns atât de adânc şi în inima clasei înalt educate (medici, arhitecţi etc) şi orientarea înspre analiza psihologică a relaţiilor de familie din societatea românească. Nu mi-au plăcut neclaritatea şi bruscheţea finalului, diferenţa de clasă dusă până la nivel de graniţă de castă marcată inclusiv prin tipul de consum cultural şi gândul că dacă cea mai educată clasă a ţării este atât de natural şi firesc coruptă, atunci ce şanse mai sunt pentru restul?

La a doua vizionare am studiat personajele mai ales. Cornelia este reprezentanta arhetipului matern jungian, despre care chiar Jung spune că este condusă de dorinţa de putere şi confundă iubirea cu puterea. Ea nu mai simte pentru sine, s-a depersonalizat cumva, trăirile ei sunt doar prin şi pentru copil (părinţii se realizează prin copii). Fiind personalitate dominatoare în relaţia cu fiul său, copilul care se purta cald şi tandru când era mic, a devenit dur şi sfidător la tinereţe, pendulând între curaj şi laşitate, afirmare şi retragere, evitare şi asumare a responsabilităţii. Dragostea mamei atât de puternice şi de puternic dispusă să facă orice pentru copil îl sufocă. Doar 2 personaje reuşesc să îi ţină piept Corneliei: cumnata ei Olguţa  – medicul ce o îndeamnă să fie mai temperată pe acelaşi ton cu care îşi îndeamnă cunoştinţele să pună ceva dans le plic şi să spună că merg din partea ei la diverşi medici; şi Laurenţiu – martorul accidentului care pare să îi dea o lecţie-joc despre cum se foloseşte puterea. Într-o oarecare măsură şi tatăl victimei i se opune ca forţă.

O scenă specială este cea în care Cornelia, care cumpără, rezolvă şi negociază orice, oferă părinţilor victimei bani, amintindu-şi că are totuşi un Dumnezeu al ei, cu care ar dori să fie în pace. De la manipulare la achiziţie de indulgenţe, gestul ei poate fi interpretat oricum.

Replica memorabilă este cea din partea de final: mamă, mă deblochezi şi pe mine? Barbu doar cedează, acceptă, cere şi nu este mulţumit de ce primeşte, până când decide să îşi confrunte, destul de timid dar clar, mama. De la protectiva lui mamă a învăţat să se apere obsesiv, mai ales de microbi şi a trăit în acest blocaj al afirmării de sine doar pe jumătate.

Accidentul are potenţialul de a genera apropierea reală: între mamă şi fiu, între clasa înalt educată şi clasa oamenilor simpli,  poate chiar între Cornelia şi ea însăşi, dar abruptul final pare să lase deschisă posibilitatea că totul revine la obişnuitul anterior. Dragostea părintească pare să fie posibilă doar în variantele: familia care face tot ce doreşte pentru copilul ei şi familia care face ceea ce poate ca urmare a apartenenţei de clasă.

Apreciez radiografia clasei educate şi aştept un film radiografie a celor care îndrăznesc să îşi menţină opiniile chiar şi când se sună de la prefectură, a celor care îi văd pe cei din jur fără să fie siliţi de accidente să facă acest lucru şi mai ales a celor care au curaj să schimbe ceva din nedreptatea socială şi confuzia morală. Desigur, dacă mai există astfel de personaje şi dacă vreun regizor îşi asumă să-i caute cu lampa lui Diogene. Una peste alta, copilul ajunge cu greu să aibă o poziţie, dar filmul are potenţialul de a genera luări de poziţie.

Anunțuri