Etichete

, ,

Så som i himmelen în limba suedeză sau As it is in heaven. Este singurul film pe care l-am văzut de 12 ori, cu grupuri diferite de persoane de fiecare dată: cu români, cu americani, cu irlandezi. Și de fiecare dată am mai descoperit ceva, un simbol necitit, o altă cheie de interpretare.

Daniel, dirijor și compozitor are o criză (de inimă!) la vârsta mijlocie, ca urmare a presiunii carierei, motiv pentru care decide să se întoarcă în satul copilăriei pentru a se odihni. Cei care locuiesc aici sunt personaje obișnuite, interpretate de actori cu aparență la fel de obișnuită (mai puțin Lena), ceea ce îi face absolut delicioși. Avem preotul din sat, soția lui, omul de afaceri, soția abuzată și agresorul, „grasul”, „cel cu nevoi speciale”, fata bătrână, îndrăgostiții, vârstnicii, tinerii, femeia frumoasă și Daniel – o lume care se construiește pas cu pas, din scene de o frumusețe mai caldă sau mai rece, mai blândă sau mai dură. Fiecare are o poveste în care ne putem regăsi, cu lucruri nespuse ani de zile și mărturisite acum, ca urmare a influenței lui Daniel, aflat acum în căutarea muzicii care „deschide inimile oamenilor”. Finalul este grandios, cu lacrimi de emoție și speranță.

Îl citesc în 2 chei mari: cea a reintegrării sinelui și cea cristică. Prima mi-a amintit de Oda (în metru antic) eminesciană: „ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mă”, a doua ne arată posibile paralele: Daniel – Isus, Lena – Maria Magdalena, oameni – îngeri. Evident, este și despre iubire, în toate formele ei, de la iubirea de cuplu, până la iubirea universală, este și despre iertare de sine și a celorlalți, este și despre artă și inspirație.

Merită văzut oricând, cu oricine și neapărat cu impresii împărtășite.

Anunțuri